Măria Sa Puiul Pădurii de Mihail Sadoveanu

Măria Sa Puiul Pădurii de Mihail Sadoveanu

Fragment:

Intorcandu-se putin in loc, Andrei Valahul repezi, de pe limba printre buzele-i intinse, o fluieratura ascutita si sfredelitoare. O repeta de doua ori. Deodata, din dosul casutei, aparu in salturi un zavod mare, negru si zbarlit ca un demon. Mai cu sama in jurul botului zbarleala si incalcitura parului erau fantastice.Andrei mai fluiera o data scurt, c-o inmladiere mai joasa. Zavodul deschise falci enorme, zapaind de doua ori, apoi se opri si se uita sever spre doamna comitesa.

– Uita-te bine, Gelo, ii zise Andrei, si cunoaste pe stapana ta.

Gelo isi inalta capul, isi increti pielea botului in chip comic, smarcaind si amirosind, apoi merse drept asupra doamnei castelane. Ea dadu drumul unui usor tipat. Intelegand dintr-o data, apleca manusa, si zavodul isi apropie capul de ea, scheunand dulce. Gudurandu-se, se aseza la pamant langa picioarele stapanei, cu capul intre labele de dinainte si dadu semne de mare bucurie, miscandu-si coada ciumpavita.

– Tu intelegi si cunosti, Gelo? il intreba doamna Genoveva, mangaindu-i cu mana crestetul.

–Intelege, marita doamna, adaogi vanatorul. Statea mahnit si abatut, caci nu mai vedea pe stapanul nostru. Acuma el cunoaste in maria ta pe cineva de aproape.

– Daca ne-ar fi ingaduit, observa doamna comitesa, am putea spune, vazand asta, ca si dobitoacele au un suflet. Dar nu se poate, caci Dumnezeu a deosebit pe om de toata zidirea, dandu-i numai lui suflet.

– Iertat sa-mi fie, maria ta, raspunse cu gravitate valahul, sa spun ca eu din copilaria mea am aflat ca si animalele pot vorbi, ca si oamenii. E adevarat ca asta se intampla acuma foarte rar si ca se intampla mai des in vremea povestilor. Ca unele dobitoace inteleg ce le spunem, nu mai poate fi indoiala,. Iar eu sunt incredintat ca aceasta fiinta necuvantatoare a fost in alta viata om.“